Ex-idolul meu Mircea Dinescu

Dragă Mircea,
Mă cheamă Mihai, am 27 de ani şi probabil sunt unul dintre puţinii de vârsta mea care au idee despre cine eşti. Asta pentru că părinţii mei au avut grijă să îmi ţină mintea trează. Te cunosc! Ţi-am citit pamfletele, poeziile şi în mod regulat Plai cu Boi. Te-am privit, te-am ascultat şi am băgat la cap! De curând am descoperit colecţia mamei de “Aspirina Săracului”, ziarul tău anticomunism, împachetat ordonat în cutii prăfuite. Mama le ţinea sub pat şi atâţia ani nu s-a îndurat să le arunce, cu toate că de multe ori i-a lipsit ziarul pe care să cureţe cartofii. Am crescut cu cu tine! Cu tine şi cu cartofi prăjiţi. Mi-ai fost reper, model, un tip mişto.
Aseară te-am văzut însă la televizor, pupându-l suav în fund pe Iliescu. Spuneai că a devenit un tip simpatic. Dar pe masură ce Iliescu îţi devine simpatic, tu îţi pierzi valoarea în rândul celor, tot mai puţini, care ştiu cine eşti. S-a dus naibii încă un pilon în sistemul de valori, care şi aşa e cu fundul Elodiei şi Magdei Ciumac, în sus. E ca si cum Rolling Stones s-ar apuca de cantat manele.
Probabil ai uitat de mineriade, de pumnii ce au rupt gurile studenţilor şi ţărăniştilor, de Dacia Felix, Credit Bank, Columna, de fabricile pe care le-au jefuit. Povestiţi şi despre asta, tu şi domnul Iliescu, în weekendurile agreabile pe care le veţi petrece probabil amândoi la Cetate, ca doi bătrânei îndrăgostiţi la vârsta a treia!
Respect!

Liderul Politic

După douăzeci de ani de democraţie de tip românesc, privim în jur şi nu vedem decât băşcălie şi deznădejde. Magda Ciumac, Becali şi Vanghelie joacă ţonţoriul în peisajul public, în vreme ce societatea noastră se duce de-a berbeleacul. Pe fondul unei crize economice, dublate de criza politică, etosul românesc se aşează ciuciulete şi primeşte pumni în gură de la cei pe care îi percepem azi ca lideri. Cititori de “almanahe”, “prostănaci”, “bunicuţe”, trimişii lui Dumnezeu călare pe Maybach, ei sunt cei care stabilesc încotro se duce ţara. Şi au demonstrat că au pus-o pe contrasens. Cum ar trebui să arate, ce ar trebui să spună, ce fel de oameni ar putea readuce România din arătură înapoi pe cărarea pietruită? Politica şi politicienii sunt singurii care poartă mandatul de salvatori de neam, sau ar trebui şi românul de rând, între moaşte, mici şi OTV să se implice mai activ în lumea publică? Pe scena politică defilează azi personaje din Caragiale, iar mustaţa lui Nae Caţavencu pare mai la modă ca oricând. Cu toate că au trecut o sută de ani de atunci, iar în jurul nostru lumea nu stă pe loc să ne aştepte...