În România modernă lumea se împarte în două: şmecheri şi fraieri. Depinde doar de grosimea lanţului de aur, de întunecimea ochelarilor de soare Di şi Gi, şi de strălucirea gelului din cap, de ce parte a baricadei te aflii. Şmecherii şi fraierii împart acelaşi terioriu, şi adeseori coliziunile îi fac pe fraieri să şi-o ia în freză.
Să intri în categoria şmecherilor este foarte greu. Pe lângă recuzita evident branduită, trebuie să depui eforturi susţinute pentru a te distinge de fraieri. Să fii fraier însa e chiar simplu. E suficient să îţi plăteşti impozitele la timp, să ajungi la ora exactă la servici, să cumperi bilet ca să intri oriunde. Dacă înapoiezi bancnota femeii căreia i-a căzut din poşetă, eşti fraier. Dacă nu dai şpagă poliţistului şi nu te tocmeşti explicându-i că radaru e o maşină, iar noi suntem oameni şi ne-nţelegem... eşti fraier. Dacă eşti sincer, eşti fraier! Dacă nu te bagi cu maşina pe linia de tramvai să pleci primul de la semafor, dacă nu zgârii cu cheia capota celui ce ţi-a ocupat locul de parcare, dacă nu profiţi de trupul amicei înnecate în aburul alcoolului, dacă nu ceri factură mai mare decât ai plătit, dacă nu tragi o ţeapa mică, mică... eşti fraier.
Dacă mă întrebi pe mine, sunt fraier: citesc o carte fără poze!
