Ex-idolul meu Mircea Dinescu

Dragă Mircea,
Mă cheamă Mihai, am 27 de ani şi probabil sunt unul dintre puţinii de vârsta mea care au idee despre cine eşti. Asta pentru că părinţii mei au avut grijă să îmi ţină mintea trează. Te cunosc! Ţi-am citit pamfletele, poeziile şi în mod regulat Plai cu Boi. Te-am privit, te-am ascultat şi am băgat la cap! De curând am descoperit colecţia mamei de “Aspirina Săracului”, ziarul tău anticomunism, împachetat ordonat în cutii prăfuite. Mama le ţinea sub pat şi atâţia ani nu s-a îndurat să le arunce, cu toate că de multe ori i-a lipsit ziarul pe care să cureţe cartofii. Am crescut cu cu tine! Cu tine şi cu cartofi prăjiţi. Mi-ai fost reper, model, un tip mişto.
Aseară te-am văzut însă la televizor, pupându-l suav în fund pe Iliescu. Spuneai că a devenit un tip simpatic. Dar pe masură ce Iliescu îţi devine simpatic, tu îţi pierzi valoarea în rândul celor, tot mai puţini, care ştiu cine eşti. S-a dus naibii încă un pilon în sistemul de valori, care şi aşa e cu fundul Elodiei şi Magdei Ciumac, în sus. E ca si cum Rolling Stones s-ar apuca de cantat manele.
Probabil ai uitat de mineriade, de pumnii ce au rupt gurile studenţilor şi ţărăniştilor, de Dacia Felix, Credit Bank, Columna, de fabricile pe care le-au jefuit. Povestiţi şi despre asta, tu şi domnul Iliescu, în weekendurile agreabile pe care le veţi petrece probabil amândoi la Cetate, ca doi bătrânei îndrăgostiţi la vârsta a treia!
Respect!

Liderul Politic

După douăzeci de ani de democraţie de tip românesc, privim în jur şi nu vedem decât băşcălie şi deznădejde. Magda Ciumac, Becali şi Vanghelie joacă ţonţoriul în peisajul public, în vreme ce societatea noastră se duce de-a berbeleacul. Pe fondul unei crize economice, dublate de criza politică, etosul românesc se aşează ciuciulete şi primeşte pumni în gură de la cei pe care îi percepem azi ca lideri. Cititori de “almanahe”, “prostănaci”, “bunicuţe”, trimişii lui Dumnezeu călare pe Maybach, ei sunt cei care stabilesc încotro se duce ţara. Şi au demonstrat că au pus-o pe contrasens. Cum ar trebui să arate, ce ar trebui să spună, ce fel de oameni ar putea readuce România din arătură înapoi pe cărarea pietruită? Politica şi politicienii sunt singurii care poartă mandatul de salvatori de neam, sau ar trebui şi românul de rând, între moaşte, mici şi OTV să se implice mai activ în lumea publică? Pe scena politică defilează azi personaje din Caragiale, iar mustaţa lui Nae Caţavencu pare mai la modă ca oricând. Cu toate că au trecut o sută de ani de atunci, iar în jurul nostru lumea nu stă pe loc să ne aştepte...

Fraierul contemporan

În România modernă lumea se împarte în două: şmecheri şi fraieri. Depinde doar de grosimea lanţului de aur, de întunecimea ochelarilor de soare Di şi Gi, şi de strălucirea gelului din cap, de ce parte a baricadei te aflii. Şmecherii şi fraierii împart acelaşi terioriu, şi adeseori coliziunile îi fac pe fraieri să şi-o ia în freză.
Să intri în categoria şmecherilor este foarte greu. Pe lângă recuzita evident branduită, trebuie să depui eforturi susţinute pentru a te distinge de fraieri. Să fii fraier însa e chiar simplu. E suficient să îţi plăteşti impozitele la timp, să ajungi la ora exactă la servici, să cumperi bilet ca să intri oriunde. Dacă înapoiezi bancnota femeii căreia i-a căzut din poşetă, eşti fraier. Dacă nu dai şpagă poliţistului şi nu te tocmeşti explicându-i că radaru e o maşină, iar noi suntem oameni şi ne-nţelegem... eşti fraier. Dacă eşti sincer, eşti fraier! Dacă nu te bagi cu maşina pe linia de tramvai să pleci primul de la semafor, dacă nu zgârii cu cheia capota celui ce ţi-a ocupat locul de parcare, dacă nu profiţi de trupul amicei înnecate în aburul alcoolului, dacă nu ceri factură mai mare decât ai plătit, dacă nu tragi o ţeapa mică, mică... eşti fraier.
Dacă mă întrebi pe mine, sunt fraier: citesc o carte fără poze!

Digital Blasphemy

Va veni o zi când vei intra într-o cameră de chat. Pui ochii pe un icon, îi dai un buzz si dacă îţi răspunde, ataci cu un smiley face. Aranjezi apoi o întâlnire via e-mail. După două trei mailuri schimbate, în sfârşit vă zăriţi. Pe facebook. Vă studiaţi unul pe celălalt, în tot felul de ipostaze, râzănd, mâncând, dansând plăpând. Amândoi online, veţi face primul pas într-un internet cafe virtual. Dacă îţi dă Accept o vei strecura, fără să vă vadă adminul, într-o cameră privată, unde încinşi, cu cooler-ul oprit, ai să îi cunoşti usb-ul. Fără să băgaţi de seamă, porneşte un download din hard-ul tău. Nu mai apuci să dai delete şi pentru că nu folosisei nici un firewall, peste un timp îţi dă buzz. Ai vrea acum să dai undo. O vreme crezi că e un spam, însă te convingi că nu e aşa, când apare la avatar cu un mic pop-up în braţe. Vrei nu vrei, creezi secţiunea family în adress book-ul tău.
Trec anii, conexiunile sunt tot mai rare şi pică tot mai des, procesorul slăbeşte, nici rezoluţia nu mai e aşa bună. Însă îţi rămân pe hard fişiere jpeg din vremurile bune. Salvează nişte poze până nu te lasă sursa!

Limba tăiată cu toporul

Politicianul contemporan este preţios, o fire sensibilă, care nu suportă nici în ruptul capului vreo formă de manifestare a inesteticului în limbă, mai ales dacă se ştie filmat. Dansează cu graţie printre regulile gramaticii, însă uneori uită să calce pe vârfuri precum balerinlele şi apasă adânc cu boncancul în noroi. Fineţea sa deosebită face ca ciocănelul, scăriţa şi nicovala să i se cutremure la auzul vreunei cacofonii.
Aceste urechi alese, cum simt că se apropie un “ca”, cum declanşează un sistem de autoapărare şi reacţie rapidă. După ce-şi fac cruce cu limba în vârful gurii, lansează oral o virgulă bine subliniată fonetic sau celebra particulă “şi”, care transormă inofensiva cacofonie în materia pe care ne ferim cu toţii s-o pronunţăm.
Mai nou, un discurs elevat presupune multe şi-uri şi virgule, fie că este sau nu cazul. Astfel iau naştere fantasticele “Când virgulă candidez...”, sau “Eu, ca şi om...”
În ciuda atenţiei deosebite pentru un discurs plin de virgule, aproape toţi îsi bagă picioarele în pronumele relativ “care”. De la Tăriceanu încoace, tot mai puţini politicieni îşi amintesc să pună prepoziţia “pe” înainte de care, şi astfel “deciziile care le iau”, nu mai interesează pe nimeni.
O altă modă televizată sunt ghilimelele. In special politicienii tineri, care-şi împopoţonează discursul cu metafore pun ghilimele unde nu te aştepţi. La televizor, ghilimelele se pun din mîini, ca un fel de coarne. Asta generează şi o mişcare arcuită a braţului, ceea ce umple de graţie un discurs politic. Dar într-o ţară în care Marean Vanghelie şi partidul decide cine să dea examen la facultate, nimic n-ar mai trebui să ne surprindă.

Şah abstract

Pionul negru mută o căsuţă în faţă, crezând în dulcea lui naivitate că înaintează! O singură pătrăţică prăpădită, şi aia roasă ca un swaiter găunos şi strâmtă ca un ciorap de lycra intrat la apă. Nu poate altă mutare, nu are încotro pentru că este flancat de turnuri. Două turnuri masive şi nesimţite, tronează de stânga şi de dreapta micului pion, impunătoare şi impasibile la suferinţele celor de jos. Când pionul mută în faţă, turnurile după el, când se retrage, mastodonţii au grijă să-l bareze. Din ghişeele lor înalte privesc de sus mulţi ochi de plumb cu epoleţi şi funcţii publice. Toţi pionii ar vrea să treacă dincolo, la o distanţă de opt căsuţe, unde orizonturile par mai albe, şi turnurile la fel. Dar teama îi împidedică, îi micşorează, îi incetineste şi hrăneşte cu nesaţ turnurile înfometate de taxe.
Ar fi putut să ajungă cu caii, dar nu mai sunt. Au fost sacrificaţi. Regina a dispărut de mult, lăsând în urma ei o inimă de aur, parfum, mister şi poezie. Legende şi istorii l-au pus acum pe Rege la umbra unui dud, aşteptând decent, în pătrăţelul său, lovitura decisivă.
Conduc nebunii, cu gânduri în diagonale, storcând de sevă pion după pion. Să fie oare mat în partea neagră a tablei de şah?

Domniţa burgheză

Bea Moet&Chandon în micul ei birou cochet. Din când în când degustă caviar sau îşi aprinde o ţigară de foi dintr-un pachet elegant din piele, cu etichetă. Pantofii şi i-a cumpărat acum trei zile de la un magazin micuţ din centrul capitalei, pantalonii sunt din colecţia proaspăt prezentată la Fashion Week iar după poşetă a aşteptat aproape un an, pe o listă a celor mai pretenţioase doamne. Parfumul a venit fireşte de la Paris, altfel nici nu s-ar fi uitat la el. De maşini nu îi pasă prea mult, atâta vreme cât au pe capotă o stea cu trei colţuri. Micuţă şi mofturoasă, jucăuşă ca o pisicuţă, vorbeşte pe un ton de baroneasă, ca şi cum toată lumea ar fi a ei. Până la urmă nu e ea de vină că e criză mondială, că sunt mulţi şomeri şi că oamenii nu au pâine... să mănânce cozonac!
Însă de puţină vreme, firea ei energică nu mai este în acţiune. Toată efervescenţa anilor trecuţi s-a evaporat ca bulele unui pahar cu şampanie scumpă. Tăcută, în biroul ei cochet, fumează lung din ţigara înmiresmată într-o linişte deplină. Micuţa domniţă burgheză aşteaptă acum să treacă criza. Mai are de plătit o rată la poşetă!

Dumnezeu şi liderul politic

Cand s-a apucat sa faca lumea, dupa ce si-a suflecat manecile pana la cot si a scuipat in palme, Dumnezeu a hotarat sa ofere fiecarui popor cate un cadou. Si astfel englezii s-au ales cu stiinta de a domina si apoi cu Regina Mama; nemtii au primit unghiuri de 90 de grade in gandire si multa rigurozitate. Francezilor le-a daruit arta iubirii si sarutul cu limba iar italienilor le-a dat pizza, designeri de moda si femei frumoase. Cand a venit randul romanilor se epuizasera aproape toate cadourile. Atunci, Al de sus a modelat teritoriul. A facut munti armoniosi, nici prea abrupti, nici prea lini, a creat o mare linistita si calda, campii roditoare, si paduri cat vezi cu ochii. A bagat toate animalele in sedinta si le-a ordonat sa creasca si sa se inmulteasca in partile astea frumoase. Vazand toata darnicia asta, care mirosea a opulenta, Sfantu Petru a intrebat de ce exagereaza cu generozitatea. Dumnezeu a zis: „Le-am dat multe, dar lasa, ai sa vezi ce conducatori le voi da“. Si a inceput sa se joace!
Daca aruncam un ochi in istoria neamului romanesc, vedem putine figuri marcante, cele mai multe fiind produsul miturilor si al legendelor soptite de babe pe la coltul bisericii, care in lipsa unor biografii solide, au trecut drept adevaruri isotrice. Stefan cel Mare, cat era el de mic, a reusit nu numai sa tina turcii departe de tara moldovei, dar mai ales sa umple tara cu mostenitori de-ai sai. Cu siguranta si asta a facut ca numele sau sa nu se piarda in negurii istoriei, ba mai mult sa il transforme ulterior in sfant.
Marele Constantin Brancoveanu, a preferat sa-i fie sacrificati copii decat sa accepte supunerea in fata Portii Otomane. O incapatanare care i-a adus pana si lui descapatanrea, fara sa-l invete ca politica se bazeaza si pe compromisuri. Desigur sfarsitul tragic al Brancovenilor, astazi considerati adevarati eroi, a fost rezultatul politicii externe duplicitare. Conducatorii de neam, deveniti mit si legenda populara, faceau la vremea lor lidership cum se pricepeau mai bine.
Astazi e foarte la moda sa vorbesti la televizor despre lidership. Acest cuvant elitist, pe care nu il intelege tot prostul, iti inobileaza colturile gurii numai rostindu-l. Multi isi dau cu parerea spunand ca un popor nu ar avea nevoie de un lider puternic, politician aprig si cu forta de a conduce. O singura persoana cu asemenea valori ar derapa rapid pe culmile puterii si ar deveni un personaj periculos prin monopolizarea ei. De aici si pana la dictatura ar mai fi o aruncatura de bat.
Ideea de lider puternic a fost grav umbrita de cele cateva exemple pe care ni le arunca in fata istoria recenta, dictaturi de tip Stalin, Hitler sau Ceausescu. Insa de prea putine ori, sunt amintiti liderii politici de exceptie care au facut la lumea sa fie ceea ce este astazi. Spre exemplu Franta ar mai fi stralucit fara Charles de Gaulle sau Napoleon? Statele Unite ar fi fost azi puterea dintai a lumii fara George Washington sau Abraham Lincoln? Britanicii ar mai fi avut orgoliul national fara Oliver Cromwell sau Churchill? Istoria cere periodic un conducator marcant, un om puternic, determinat, care sa-si lase amprenta in ADN-ul neamului.
Aruncand o privire la cei care joaca acum sceneta politica, am putea crede ca Dumnezeu inca se tine de sotii cu noi. Am putea totusi contura un lider, insa luand de la fiecare actor politic cate ceva. Luam forta lui Basescu, ambitia lui Tariceanu, persistenta lui Geoana, adaptabilitatea lui Marko Bela, logoreea lui Emil Boc, rigurozitatea lui Vasile Blaga, eleganta lui Cristian Diaconescu, si succesul lui Petre Roman la femei.
Dar obligatoriu, nimic de la Vadim Tudor.

Politica şi sânii frumosi

Arta cere sacrificii şi fără niciun dubiu, politica este o artă.
Aşa cum Van Gogh şi-a sacrificat o ureche, la fel politica zilelor noastre a sacrificat personaje lipsite de graţie precum Oliviu Gherman, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Văcăroiu sau Victor Ciorbea. Evident totul dragul frumosului! În schimb au apărut în peisaj sâni admirabili, picioare zvelte, buze carnoase, blonde şi brune, una mai “de votat” decât cealaltă. După 20 de ani de politică anostă, aleşii au simţit nevoia prezenţei feminine pe culoarele reci ale palatelor puterii, iar alegătorii au preferat mai degrabă să admire decolteul unei domnişoare decât să asculte discursuri plitcicoase. Nimic anormal în asta, căci există societăţi mai destinse decât ale noastre, unde nervul latin, ce ţine de senzualitate, oferă un mod special de a percepe viaţa, cu însemnele de vară fierbinte, cu braţele descoperite şi cu pulpele bronzate. În Italia spre exemplu este o atmosferă desprinsă din satiricul lui Felini, cu haremul lui Berlusconi prezent pe toate ecranele televizoarelor. Nevasta divorţează în vreme ce el se afişează cu cele 3 “inginere de întreţinere”.
Politicul a fost substituit de o formă de seducţie uşoară şi trivială, ca să nu mai încapă îndoială că politica este de fapt o curvă!