A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o ţară mare şi frumoasă, cu munţi înalţi, câmpii roditoare şi râuri cristaline. Acolo, peste mări şi ţări trăiau vreo 20 de milioane de oameni, care mai de care mai isteţi şi mai pricepuţi în toate. Nu era lucru la care să nu se priceapă cineva. Sfătoşi nevoie mare, toţi oamenii aştia îşi dădeau cu părerea despre orice. Dar mai presus de toţi era căpetenia lor, Preşedintele Ştie-Tot. Orice l-ai fi întrebat îţi spunea. Ştia să-ţi zică despre păsărici, despre resuscitarea pe masa de operaţie, despre cum trebuie să ţină ospătarii tava, despre câte ore muncesc profesorii şi chiar despre beţigaşele de urechi. Toată ziua bună ziua oamenii ăştia sporăvăiau una întruna. Când deodată, apăru pe neaşteptate un căpcăun, mare şi negru ce le zise: “Dacă ştiţi ce să-mi faceţi, n-am să vă mănânc.” Atunci oamenii, în frunte cu Preşedinte Ştie-Tot au început să flecărească şi să trăncănească cât îi ţineau puterile. Atunci Căpcăunul deschise gura şi... haţ! îi hali pe toţi dintr-o înghiţitură. Adânc, în stomac, încă se auzeau oamenii cum vorbeau mult şi fără rost. Căpcăunul se şterse la gură şi spuse printre dinţi: “Vedeţi mă, dacă n-aţi ştiut să faceţi ceva concret în afară de sporăvăială. Un sandwich de exemplu...
Vin momente în viaţă în care te opreşti din frenezia prezentului, cu tot ce înseamnă el. Telefoane, trafic, competiţie, stres. Amuţesc toate în faţa unei amintiri de-o secundă, care îţi străpunge ca un fulger toată stabilitatea pe care credeai că ai construit-o cu atâta sârguinţă ani de zile.
Şi atunci îngenunchezi în faţa amintirilor. Te reîntâlneşti cu jucăriile preferate, pe care acum le-ai îmbrăţişa în loc să le dai de toţi pereţii, cum se întâmpla odinioară. Te întorci pentru o secundă în camera în care ai crescut, care azi pare atât de neîncăpătoare. Urci din nou pentru o clipă în cireşul din care ai căzut râzând de atâtea ori. Le zâmbeşti încă o dată tuturor copiilor cu care alergai să cucereşti lumea. Maieul tetra, cana de cacao, eugenia, cartea cu "Habar N-am", cariocile colorate ordonate pe culori în penar, pegasul, prima pereche de adidaşi albi, posterele cu Michael sau Backstreet Boys.
Tu cum erai când erai copil?
Termometrul arată 30 de grade. Cerul e albastru şi curat ca lacrima. Pe străzi pluteşte un aer cald de vară puturoasă. E foarte puţină mişcare iar în asfaltul fierbinte îşi înfundă lăbuţele doar câţiva câini vagabonzi. Nu prea trec nici maşini, poate pentru că şi benzina e prea scumpă. E o linişte cufundată în caniculă. Ici colo, la unele scări de bloc, se mai zăresc câţiva pensionari care îşi dau marţi unul altuia la table şi apoi înjură guvernul. La alimentara din colt, vânzătoarea stă în prag cu mâinile încrucişate. E mai bine acolo; adie vântul şi nu transpiră sub bonetă. Clienţi nu a avut, marfă nu prea mai are, deci poate sta liniştită în prag. Vitrinele magazinelor din jur dezvăluie de sub straturile de praf bucăţi de anunţuri de închiriere spaţiu. În colţul străzii un taximetrist obosit de atâta aşteptare îşi face vânt cu o foaie de ziar. Se vede titlul mare de pe prima pagină: “Şomaj peste 10%”. E o vară fierbinte pe care românii o trăiesc altfel decât până acum. Pe vremea când duduia economia erau în concediu la greci, acum cei mai mulţi dintre ei sunt în concediu... fără plată. O altă parte sunt în grevă. În pustiul fierbinte numit generic România nu mai munceşte nimeni. Toţi aşteaptă să li se dea.
Ştirile sunt însângerate, politica plină de înjurături, vedetele... de două parale. Acestea sunt nimicurile care ajung pe micile ecrane. Lumea de astăzi se împarte între piţipoance, subiecte despre cine a mai divorţat, cine cui i-a mai umflat ochiul şi... Băsescu. O viaţă publică de trei lulele prăpădite. Principiul după care se ghidează presa este “Cu cât mai mult scandal cu atât mai bine”. După ce îşi îndeplineşte rolul, presa deschide fronturile de discuţie şi aduce lucrurile în zona de suprainflamare ilogică în anumite momente, complet dăunătoare în alte momente. Nimic nu mai este sub semnul raţionalităţii şi al calmului. În general în democraţie nu e bine să se interzică nimic. Se greşeşte mai puţin dacă se adoptă deviza “e interzis să interzici”, dar unele lucruri ar trebui totuşi interzise unor persoane, cum ar fi dreptul de a deschide gura. Televiziunile româneşti au un apetit de nesaturat pentru vorbă multă, dusă adesea la limita săritului la beregată. Violenţa verbală reprezintă mare parte din aceste manifestări, cu ţipete şi ridicări de ton..E o fata legitima a romaniei pe care nu o poti nega, sufoca sau ascunde. Nu avem un kilometru proaspat de autostrada, nu avem un spital nou la standarde occidentale sau o universitate competitiva cu cele europene. Avem in schimb televiziuni care ne prezinta isteric vedete in fundul gol, si umor de proastă calitate
Puterea stă în cuvinte!
Cred că fiecare dintre noi are forţa de a schimba ceva. Prietenii, job-ul, ţara în care trăieşte! Sunt necesare doar două lucruri: consecvenţă şi putere de convingere. Am credinţa că noi, tinerii vom reuşi să modernizăm România!
