Ex-idolul meu Mircea Dinescu

Dragă Mircea,
Mă cheamă Mihai, am 27 de ani şi probabil sunt unul dintre puţinii de vârsta mea care au idee despre cine eşti. Asta pentru că părinţii mei au avut grijă să îmi ţină mintea trează. Te cunosc! Ţi-am citit pamfletele, poeziile şi în mod regulat Plai cu Boi. Te-am privit, te-am ascultat şi am băgat la cap! De curând am descoperit colecţia mamei de “Aspirina Săracului”, ziarul tău anticomunism, împachetat ordonat în cutii prăfuite. Mama le ţinea sub pat şi atâţia ani nu s-a îndurat să le arunce, cu toate că de multe ori i-a lipsit ziarul pe care să cureţe cartofii. Am crescut cu cu tine! Cu tine şi cu cartofi prăjiţi. Mi-ai fost reper, model, un tip mişto.
Aseară te-am văzut însă la televizor, pupându-l suav în fund pe Iliescu. Spuneai că a devenit un tip simpatic. Dar pe masură ce Iliescu îţi devine simpatic, tu îţi pierzi valoarea în rândul celor, tot mai puţini, care ştiu cine eşti. S-a dus naibii încă un pilon în sistemul de valori, care şi aşa e cu fundul Elodiei şi Magdei Ciumac, în sus. E ca si cum Rolling Stones s-ar apuca de cantat manele.
Probabil ai uitat de mineriade, de pumnii ce au rupt gurile studenţilor şi ţărăniştilor, de Dacia Felix, Credit Bank, Columna, de fabricile pe care le-au jefuit. Povestiţi şi despre asta, tu şi domnul Iliescu, în weekendurile agreabile pe care le veţi petrece probabil amândoi la Cetate, ca doi bătrânei îndrăgostiţi la vârsta a treia!
Respect!

Liderul Politic

După douăzeci de ani de democraţie de tip românesc, privim în jur şi nu vedem decât băşcălie şi deznădejde. Magda Ciumac, Becali şi Vanghelie joacă ţonţoriul în peisajul public, în vreme ce societatea noastră se duce de-a berbeleacul. Pe fondul unei crize economice, dublate de criza politică, etosul românesc se aşează ciuciulete şi primeşte pumni în gură de la cei pe care îi percepem azi ca lideri. Cititori de “almanahe”, “prostănaci”, “bunicuţe”, trimişii lui Dumnezeu călare pe Maybach, ei sunt cei care stabilesc încotro se duce ţara. Şi au demonstrat că au pus-o pe contrasens. Cum ar trebui să arate, ce ar trebui să spună, ce fel de oameni ar putea readuce România din arătură înapoi pe cărarea pietruită? Politica şi politicienii sunt singurii care poartă mandatul de salvatori de neam, sau ar trebui şi românul de rând, între moaşte, mici şi OTV să se implice mai activ în lumea publică? Pe scena politică defilează azi personaje din Caragiale, iar mustaţa lui Nae Caţavencu pare mai la modă ca oricând. Cu toate că au trecut o sută de ani de atunci, iar în jurul nostru lumea nu stă pe loc să ne aştepte...

Fraierul contemporan

În România modernă lumea se împarte în două: şmecheri şi fraieri. Depinde doar de grosimea lanţului de aur, de întunecimea ochelarilor de soare Di şi Gi, şi de strălucirea gelului din cap, de ce parte a baricadei te aflii. Şmecherii şi fraierii împart acelaşi terioriu, şi adeseori coliziunile îi fac pe fraieri să şi-o ia în freză.
Să intri în categoria şmecherilor este foarte greu. Pe lângă recuzita evident branduită, trebuie să depui eforturi susţinute pentru a te distinge de fraieri. Să fii fraier însa e chiar simplu. E suficient să îţi plăteşti impozitele la timp, să ajungi la ora exactă la servici, să cumperi bilet ca să intri oriunde. Dacă înapoiezi bancnota femeii căreia i-a căzut din poşetă, eşti fraier. Dacă nu dai şpagă poliţistului şi nu te tocmeşti explicându-i că radaru e o maşină, iar noi suntem oameni şi ne-nţelegem... eşti fraier. Dacă eşti sincer, eşti fraier! Dacă nu te bagi cu maşina pe linia de tramvai să pleci primul de la semafor, dacă nu zgârii cu cheia capota celui ce ţi-a ocupat locul de parcare, dacă nu profiţi de trupul amicei înnecate în aburul alcoolului, dacă nu ceri factură mai mare decât ai plătit, dacă nu tragi o ţeapa mică, mică... eşti fraier.
Dacă mă întrebi pe mine, sunt fraier: citesc o carte fără poze!

Digital Blasphemy

Va veni o zi când vei intra într-o cameră de chat. Pui ochii pe un icon, îi dai un buzz si dacă îţi răspunde, ataci cu un smiley face. Aranjezi apoi o întâlnire via e-mail. După două trei mailuri schimbate, în sfârşit vă zăriţi. Pe facebook. Vă studiaţi unul pe celălalt, în tot felul de ipostaze, râzănd, mâncând, dansând plăpând. Amândoi online, veţi face primul pas într-un internet cafe virtual. Dacă îţi dă Accept o vei strecura, fără să vă vadă adminul, într-o cameră privată, unde încinşi, cu cooler-ul oprit, ai să îi cunoşti usb-ul. Fără să băgaţi de seamă, porneşte un download din hard-ul tău. Nu mai apuci să dai delete şi pentru că nu folosisei nici un firewall, peste un timp îţi dă buzz. Ai vrea acum să dai undo. O vreme crezi că e un spam, însă te convingi că nu e aşa, când apare la avatar cu un mic pop-up în braţe. Vrei nu vrei, creezi secţiunea family în adress book-ul tău.
Trec anii, conexiunile sunt tot mai rare şi pică tot mai des, procesorul slăbeşte, nici rezoluţia nu mai e aşa bună. Însă îţi rămân pe hard fişiere jpeg din vremurile bune. Salvează nişte poze până nu te lasă sursa!

Limba tăiată cu toporul

Politicianul contemporan este preţios, o fire sensibilă, care nu suportă nici în ruptul capului vreo formă de manifestare a inesteticului în limbă, mai ales dacă se ştie filmat. Dansează cu graţie printre regulile gramaticii, însă uneori uită să calce pe vârfuri precum balerinlele şi apasă adânc cu boncancul în noroi. Fineţea sa deosebită face ca ciocănelul, scăriţa şi nicovala să i se cutremure la auzul vreunei cacofonii.
Aceste urechi alese, cum simt că se apropie un “ca”, cum declanşează un sistem de autoapărare şi reacţie rapidă. După ce-şi fac cruce cu limba în vârful gurii, lansează oral o virgulă bine subliniată fonetic sau celebra particulă “şi”, care transormă inofensiva cacofonie în materia pe care ne ferim cu toţii s-o pronunţăm.
Mai nou, un discurs elevat presupune multe şi-uri şi virgule, fie că este sau nu cazul. Astfel iau naştere fantasticele “Când virgulă candidez...”, sau “Eu, ca şi om...”
În ciuda atenţiei deosebite pentru un discurs plin de virgule, aproape toţi îsi bagă picioarele în pronumele relativ “care”. De la Tăriceanu încoace, tot mai puţini politicieni îşi amintesc să pună prepoziţia “pe” înainte de care, şi astfel “deciziile care le iau”, nu mai interesează pe nimeni.
O altă modă televizată sunt ghilimelele. In special politicienii tineri, care-şi împopoţonează discursul cu metafore pun ghilimele unde nu te aştepţi. La televizor, ghilimelele se pun din mîini, ca un fel de coarne. Asta generează şi o mişcare arcuită a braţului, ceea ce umple de graţie un discurs politic. Dar într-o ţară în care Marean Vanghelie şi partidul decide cine să dea examen la facultate, nimic n-ar mai trebui să ne surprindă.