Limba tăiată cu toporul

Politicianul contemporan este preţios, o fire sensibilă, care nu suportă nici în ruptul capului vreo formă de manifestare a inesteticului în limbă, mai ales dacă se ştie filmat. Dansează cu graţie printre regulile gramaticii, însă uneori uită să calce pe vârfuri precum balerinlele şi apasă adânc cu boncancul în noroi. Fineţea sa deosebită face ca ciocănelul, scăriţa şi nicovala să i se cutremure la auzul vreunei cacofonii.
Aceste urechi alese, cum simt că se apropie un “ca”, cum declanşează un sistem de autoapărare şi reacţie rapidă. După ce-şi fac cruce cu limba în vârful gurii, lansează oral o virgulă bine subliniată fonetic sau celebra particulă “şi”, care transormă inofensiva cacofonie în materia pe care ne ferim cu toţii s-o pronunţăm.
Mai nou, un discurs elevat presupune multe şi-uri şi virgule, fie că este sau nu cazul. Astfel iau naştere fantasticele “Când virgulă candidez...”, sau “Eu, ca şi om...”
În ciuda atenţiei deosebite pentru un discurs plin de virgule, aproape toţi îsi bagă picioarele în pronumele relativ “care”. De la Tăriceanu încoace, tot mai puţini politicieni îşi amintesc să pună prepoziţia “pe” înainte de care, şi astfel “deciziile care le iau”, nu mai interesează pe nimeni.
O altă modă televizată sunt ghilimelele. In special politicienii tineri, care-şi împopoţonează discursul cu metafore pun ghilimele unde nu te aştepţi. La televizor, ghilimelele se pun din mîini, ca un fel de coarne. Asta generează şi o mişcare arcuită a braţului, ceea ce umple de graţie un discurs politic. Dar într-o ţară în care Marean Vanghelie şi partidul decide cine să dea examen la facultate, nimic n-ar mai trebui să ne surprindă.